Recenzie, autor Dan SALAPA

Articol apărut în Revistă de cultură,civilizaţie SINGUR,
Marţi, 26 Martie 2013 12:49

     Viaţa mea este un adevărat roman, spunem toţi atunci când privim retrospectiv propria-ni viaţă. Nici Helene Pflitscht nu face excepţie. Diferenţa între “toţi” şi scriitori este că aceştia din urmă chiar ştiu să facă un “roman” din cele petrecute în viaţă, altfel, viaţa trăită rămâne doar viaţă, şi-atât! Romanul “Dezrădăcinaţii sau Un nou început” semnat de Helene Pflitscht este încadrabil la reuşita transformării unei experienţe numită viaţă personală într-un roman. Viaţa Helenei pusă pe hârtie interesează şi pe alţii, nu doar prin ceea ce i s-a întâmplat, cât prin felul cum ea analizează această întâmplare ştiind scriitoriceşte s-o facă referenţială şi pentru noi, ceilalţi. Practic, este povestea unei românce care părăseşte România, cu ceva ani în urmă, după momentul 1989, şi se stabileşte în Germania, trăind … “dezrădăcinarea de plaiul natal”, şi suferind adaptarea la noul teritoriu, atât strict geografic, cât şi cultural, spiritual,comportamental. Trauma este reală, puţini reuşind s-o depăşească, şi să şi-o asume la nivel de exemplu generalizant, să poată spune, da, am luat-o de la capăt, şi sunt împăcat cu asta.
   Folosind cu abilitate uneltele scrisului romanesc, Helene Pflitscht dovedeşte simţul descrierii mergând până la amănunt, alternând incitant omul şi peisajul, omul şi obiectul. Astfel, natura vie şi natura moartă – împrumuntând limbajul artei plastice – stârneşte gustul lecturii şi păstrează dorinţa de a explora şi paginile următoare: „Era o dimineaţă de octombrie frumoasă şi călduroasă. Aici, nimic nu amintea de albul zăpezii din România. Dar, probabil şi acolo, această primă zăpadă se topise de mult. Am cuprins cu privirea împrejmuirile. Autocarul ne lăsase la poalele unei străzi în pantă. De-o parte şi de alta a străzii, care părea necirculată la ora aceea, erau copaci înalţi, care începuseră să îşi schimbe culoarea frunzelor. Erau atât de deşi, încât nu puteai să vezi ce este dincolo de ei. În capătul străzii apăruse o pereche.”
Scriitoarea empatizează cu personajele sale chiar dacă o face relativ distant, exploratoriu,ştiinţific, am zice: “Perechea blondă mai avea de făcut vreo douăzeci şi cinci de metri până la noi. Simţeam că vin în întâmpinarea mea. Simţeam veselia lor. Energia lor pozitivă mi-a făcut bine. Grijile care mă apăsau s-au mutat într-un colţ al sufletului, promiţând să stea cuminţi. Îmi uitasem temerile. În fond, ce putea fi atât de rău? ”
Se simte cam peste tot în roman, cu rare excepţii, emoţia adaptării la un spaţiu şi un timp nou,Germania devenind un fel de planetă necunoscută, unde ajunge, paradoxal, ca împotriva propriei voinţe, de aici, un dramatism intern bine strunit al scriiturii, chiar dacă sub imperiul acelei… răceli specific, conform prejudecăţilor noastre, nemţeşti. Este, cu toată onestitatea, doar confruntarea dintre atitudinea raţională, specific spaţiului germanic şi exuberanţa balcanică, încălzită de sentimentalism şi ataşament aproape instantaneu, un hedonism perpetuu.
Descrierea casei unde avea să ajungă să muncească, ca îngrijitoare de bătrâneţile unui cuplu de nemţi, înstărit şi cu tabieturi, ca orice cuplu ajuns la senectute, este o mostră de virtuozitate stlistică: propoziţii scurte, concise, bine articulate între ele, ce se înşiruie extrem de atractiv, compunând o imagine de ansamblu, totuşi, vioaie, ca o melodie tiroleză, cu alternanţe ritmice întru aceeaşi tonalitate, antrenantă, copilăroasă ori matură, deopotrivă. Iată un fragment: “Prima încăpere, pe partea dreaptă, aşa cum se poate vedea în fiecare casă germană, era bucătăria. Era, după sufragerie, cea mai mare încăpere a casei. Pentru că se afla pe colţ, avea ferestre mari pe două dintre laturile ei. Una dintre ele dădea în strada care urca la pădure. O alta, spre
minunata grădină plină de copaci. La parter, se găseau şi sufrageria, dormitorul femeii şi o mică toaletă. Tot aici o uşă ascundea treptele pe care coborai la subsolul clădirii, şi care, cândva fusese un apartament. Acum era pe post de depozit – şi îl voi numi în continuare keller (pivniţă).
O scară în spirală, îmbrăcată în parchet de stejar ducea la alte trei camere: dormitorul mare, un
birou, o cameră care a devenit dormitorul meu, şi baia mare. Din dormitor ieşeai într-un balcon mare ce dădea spre partea din spate a grădinii. În birou mi se pregătiseră zece plicuri de scrisoare, timbrate pentru România, şi tot atâtea vederi cu imagini din localitatea respectivă. La vederea lor am zâmbit. ”
Dialogurile sunt, la fel, dinamice, curg fluent ca-n teatru, ele au o astfel de anatomie, de replici teatrale, fapt care dă tensiune povestirii. În contrast – replică? – la amănuntele din peisajul extern ori cel casnic, contatăm o meticulozitate de ceasornic elveţian, aflat într-un galantar bavarez, verificat de un meşter ceasornicar dinTuringia, uns din când în când, la intervale bine măsurate, de un meşter bătrân, fost ucenic, în tinereţe, la uzinele Mercedes: “Cunosc doar strada unde se află ceainăria. O stradă îngustă, cu clădiri vechi, în culori vii. De-o parte şi de alta se înşiră o sumedenie de mici magazine. Am remarcat, nu departe de ceainărie, un anticariat muzical. Din păcate, nu pot sta mai departe de un metru de Oma, iar pe ea nu o interesează aşa ceva.” În completare, un alt exemplu: “Pregătesc micul dejun. Trei doguri rotunde de lemn, tacâmurile şi cănile pentru ceai, pe care le vom păstra întreaga zi, îşi iau locurile bine stabilite. Apoi, într-o ordine strictă: untul, o casetă de plastic cu două sortimente de salam şi unul de şuncă, o alta cu caşcaval, cutia de margarină desfăcută, aşezată peste propriul capac, cutia cu pasta de brânză de vacă şi un suport cu două borcănaşe cu dulceaţă.”
Cadrele dinamice sunt alternate, cu metodă scriitoricească însuşită, cu altele de un matriarhat clasic. O atmosferă domestică, cu dimineţi asortate invariabil cu mic dejin plin de tipicării, cu servitul mesei de prânz, cu după amiezi cu biscuiţi şi ceai, cu vizionări tv, cumpărături ocazionale, de-ţi vine să strigi, oare, aici, nu se mai întâmplă nimic? Este o atmosferă aparentă, care durează doar atât cât trebuie, pentru a se relansa acţiunea, să spunem, de pe alte coordonate. Cei doi bătrânei – el, Opa, ea, Oma – sunt personaje de urmărit cu afecţiune, chiar dacă plini de hachiţe: “Este simpatic Opa. Cred că a fost un om foarte blând şi bun întreaga lui viaţă, deşi o fotografie îl arată ca ofiţer al Gestapo-ului. Şi mai cred că toată viaţa i-a fost frică
de Oma. La opt fără zece intru în „vârful picioarelor” în dormitorul femeii şi ridic jaluzelele.
Un ceas aflat pe măsuţa de lângă pat o trezeşte pe Oma la 8 fix. Eu aştept.”
Un alt fragment este la fel de elocvent:
„ Se face ora şapte seara. Încă trei ore. Pentru mine întotdeauna o oră avea mult prea puţine
minute. În casa aceasta o oră este o eternitate. Pur şi simplu acele ceasului nu se mişcă. Cea mai „reuşită” seară este când jucăm cărţi sau „Nu te supăra frate”. Poate pentru că îmi pune mintea în mişcare sau poate pentru că mă distrez de minune văzând-o pe Oma trişând sau făcând reguli valabile doar pentru ea.
Opa se bucură când este învingător, se ridică şi ţopăie bătând din palme. Uneori bucuria îi este însoţită de câte un cântec sau poezie.“
Trecutul o urmăreşte, însă, pe românca plecată în căutarea fericirii în spaţiul foştilor cavalerilor în armuri. Povestea iubirii ei cu Erich, este de un dramatism exponenţial. Sentimentele lor trec prin furci caudine exasperatnte, totuşi, ei înving, cum se spune. Temperamentul balcanic iese, străbate de multe ori, platoşa teutonică: ” Telefonul îmi arată mulţimea apelurilor din ziua ce tocmai stă să se termine. Majoritatea sunt de la Erich. Ştie că nu pot răspunde, dar totuşi insistă să sune la fiecare sfert de oră. Mă strecor în aşternuturi încercând să mă învăţ cu aerul rece al camerei şi să mă pregătesc mental pentru convorbirea cu Erich.”
Flash back-ul iubirii dintre ea şi Erich se integrează timpului prezent al povestirii centrale păstrând acelaşi ritm sacadat, de o cadenţă suportabilă, reliefând o existenţă racordată unei rutine asumate. Tic tac-ul vieţii curge uniform, un ritm în care orice s-ar întâmpla, este… firesc.
Un firesc specific doar acelora care îşi asumă existenţa fără a se împotrivi, semn al celor înţelepţi, conform învăţăturii stoice greceşti. De aici, o anumită seninătate, dincolo de o revoltă interioară bine strunită, controlată, o damnare pe care proza anilor anilor ’80-’90 a scos-o în prim plan spre a reliefa inadaptarea omului o contemporaneitate prea trepidantă ”Veşile m-au nelinişit, dar nu m-au copleşt.
Ca şi în alte dăți, când vâtul venit spre mine ar fi trebuit să mă doboare, m-am transformat
într-o stâncă care nu se lăsa învinsă.  Era doar o boală pe care o au peste trei sute de milioane
de oameni. O puteam, măcar, ţine sub control. Voiam să îl ajut să facă asta, iar el susţinea că prezenţa mea îi oferă motivaţa necesară. Şi am început lupta. În timp ce Erich era supus analizelor de tot felul, eu citeam şi îmi luam notiţe asemeni unui student în faţa unui examen la medicină.Când medicul ne-a propus efectuarea unui bay-pass la piciorul stâng, eu eram
familiarizată deja cu terminologia, şi cred că dacă el ar fi întâziat cu propunerea, îi veneam în
întâmpinare. Eram pregătiţi şi optimişti în acelaşi timp. Chiar dacă toate astea ne-au obligat să ne schimbăm planurile.”
Lupta pentru supravieţuire într-o “lume nouă”, este redată cu precizie, dar nu cu ură, cu fineţea unui bisturiu lipsit de emoţie, dar nu grosier, violent; doar curajos, riguros, iar de aici, clarviziunea artistului-scriitor.
Finalul romanului, citibil pe nerăsuflate, este deschis, consonant reţetarului prozei moderne,
model “furat” parcă din filmele hollywodiene, care lasă loc unei urmări, dacă reţeta financiară se dovedeşte favorabilă. În cazul romanului “Dezrădăcinare…” de Helene Pflitsch, o urmare a întâmplărilor celor doi protagonişti, ne poate interesa. Cartea are atu-urile necesare unui best-sellers ecranizabil: “Cu un ton calm şi firesc, pe care nu mi-l explicam, l-am anunţat că
vom merge la Mona, unde suntem aşteptaţi. Fericit ca de fiecare dată când era vorba de plecare, nu a sesizat că nu mai pusesem veşnica întrebare:
– Nu îţi pui proteza?
La câteva minute după ce am intrat în casa Monei, Paul m-a rugat să-l însoţesc la firma care
distribuia curentul electric. Şi am plecat fără să privesc în urmă.”
4 / 4__
 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s