Archive for the ‘Jurnal de călătorie’ Category

SATUL CU BERZE

Totul a pornit de la o glumă.
Eram după o lună în care l-am purtat pe Klaus prin toate locurile dragi mie și pe care nu le mai văzusem de ceva vreme, prin o serie de așezări care cândva fuseseră nemțești, dar și prin unele orașe care știam eu că pot face o figură plăcută în fața unui neamț ce călca pentru prima oară în România. Nu am ratat nici castelul de la Bran, că doar i se dăduse sarcină să se reîntoarcă cu imagini ale lui Dracula și nici Peleșul, care mi-e atât de drag. M-am străduit să fiu un ghid bun, o dată că merită, apoi eram la mine acasă și vroiam să mă mândresc. Aveam cu ce, iar acolo unde găseam niscai gunoi, mă străduiam să-l vâr sub preș.
În seara aceea, ultima petrecută cu niște prieteni dragi, încercam să ne facem un traseu de întoarcere în Germania. Eu vroiam să o luăm în susul Dunării și să-mi completez imaginile despre cel mai mare fluviu care trece pe la noi, dar pe Klaus nu îl încânta de loc ideea de a ajunge din nou în Budapesta, undea la sosire am avut o întâmplare nu tocmai plăcută și nici măcar Wiena nu îl atrăgea. Încerca să mă îndrepte spre alte direcții, discuția a degenerat, probabil de vină a fost și pălinca, am ajuns să vorbim de alte lumi și timpuri, iar eu m-am trezit mărturisind că în viața mea anterioară am rătăcit prin nordul Croației.
– Perfect. Ne întoarcem prin Croația.
Ne-am pornit la drum complet neinformați. Pe ultima sută de metri, într-o benzinărie găsesc o mică broșură cu câteva informații despre Croația. Klaus mă liniștește, zice că sigur îmi voi reaminti locurile și nu voi avea nevoie de mai mult, eu sunt un ghid excelent și găsesc o poveste pentru fiecare piatră de care mă împiedic.
Ieșim din țară pe la Moravița, loc care îmi este necunoscut și ratăm ultima benzinărie din țară. Klaus nu vrea să se întoarcă, nu e superstițios, dar” or fi benzinării și dincolo.” Mă privește mirat când îi spun că dincolo nu vom putea plăti cu leii ce-i mai aveam în portofel, nu pot să-l conving, așa că trecem la sârbi după ce ascultăm sfaturile unui simpatic lucrător de la vamă care ne vorbește de polițiștii sârbi ce pândesc în toate colțurile și ne îndeamnă să vizităm Belgradul, pentru că merită.
Ne oprim la prima benzinărie, Klaus nu poate plăti cu leii românești deși mirarea lui este sinceră, doar România este doar acolo, la o aruncătură de băț, dar nu poate plăti nici cu cardul, nu înțelege de ce, cei de acolo nu vorbesc germana, nu vorbesc engleza și din nou spre mirarea lui Klaus nici româna, simt că își pierde răbdarea, mă privește sincer în ochi și îmi zice:
– Vorbește tu, doar ai trăit aici.
Eu nu îmi amintesc nici un cuvânt din vremurile trecute, e prea devreme probabil, așa că scot bancnotele de euro și plătesc benzina.
De teama polițiștilor sârbi circulăm cu prudență. Avem timp berechet să observăm
împrejurimile și Klaus face o constatare pe care o simt ca un pumnal în inimă:
– Pe aici oamenii sunt mai harnici ca în România. Ogoarele sunt lucrate și curate.
Nu îl pot contrazice, preșul meu nu a fost suficient de mare ca să ascundă totul, are dreptate, dar constatarea lui mă doare. Găsesc repede ceva cu care să ies în față și îi reamintesc că în România, chiar și în ultimul sătuc de pe Valea Arieșului a găsit pe cineva, care dacă nu i-a vorbit limba, sigur a legat două vorbe în engleză.
Îmi dă dreptate și ne continuăm drumul.
După ce ne învârtim în cerc preț de vreo oră printr-un Belgrad aglomerat și nu reușim să găsim o parcare care să ne convină, decidem că nu e de noi o seară în Belgrad, avem alt scop, e mai bine să ieșim pe autostradă, să gonim fără frica polițiștilor spre Croația, doar am pornit în regăsirea plaiurilor vieții mele anterioare.
Oprim într-un oraș pe care broșura mea ni-l prezintă ca un punct de popas într-o eventuală călătorie prin nordul Croației. Este destul de târziu, oprim din nou la o benzinărie și avem noroc cu un cetățean german care ne îndrumă spre un mic hotel unde prețurile ar fi acceptabile.
La recepție întâlnim o tânără de vreo douăzeci de ani, nu vorbește nici o limbă străină, ne scrie prețul pe o bucată de hârtie dar nu ne poate oferi nici un amănunt. Încercăm cu disperare să aflăm dacă prețul cuprinde micul dejun și parcarea mașinii.
Fata ridică din umeri, nu ne înțelege, văd computerul din spatele ei, i-l arăt, îmi ghicește gândul, caută programul de traducere, mă lasă să ajung la tastatură și uite așa cu ajutorul tehnologiei reușim să dezlegăm misterele.
Cel puțin așa am crezut, probabil și pentru că ni se făcuse foame și vroiam să ajungem cât mai repede la o masă cu bunătăți culinare.
Un mic restaurant cu terasă în parcul din apropierea hotelului ne întâmpină cu miros ademenitor de cevapcici, comandăm, dar rămânem dezamăgiți, nu se pot compara cu micii noștri românești. Berea este bună, Klaus mă testează, vrea să știe dacă îmi reamintesc locurile, rămâne dezamăgit și de mine și ca și cum nu ar fi fost deajuns două dezamăgiri, mai are parte de încă una când vede nota de plată.
Ne trezim dimineața optimiști, vrem să nu ne lăsăm sub impresia catastrofală a zilei precedente care nu a fost nici pe departe așa cum ne-am dorit-o, ne asumăm vina, doar nu se pornește la drum fără o minimă informare, ne facem un plan pe baza broșurii românești dar și a alteia găsite în camera de hotel, deoarece mintea mea încă refuză să recunoască locurile sau limba și coborâm la restaurantul hotelului.
La una dintre mese o familie cu doi copiii luau deja micul dejun , doi chelneri, o femeie și un bărbat făceau ceva după bar, din bucătărie se simțea miros de cafea și ouă prăjite, ne așezăm la o masă și așteptăm… așteptăm… așteptăm…
Cei doi ne zâmbesc din când în când, familia cu copiii a părăsit încăperea, bucătarul și-a făcut rondul prin restaurant, ne-a salutat și ne-a zâmbit, iar noi așteptăm… așteptăm… așteptăm.
După mai bine de jumătate de oră Klaus consimte totuși că ceva nu este în regulă, aproape mă crede când îi spun că suntem invizibili și că cei doi nu ne văd:
– Halloooo! Bitte, cafe?
Cei doi se uită unul la altul, își spun ceva, femeia iese, se întoarce cu o alta, aceasta ne privește mirată, vorbesc ceva împreună, eu nu mai îmi pot stăpâni râsul, râd cu lacrimi, râd tare, râd încontinuu, chiar și după ce ni se lasă pe masă două cești cu cafea.
Klaus reușește să rămână serios, doar e neamț, nu, întreabă prin gesturi dacă pot să ne servească și micul dejun, cei doi s-au dezmeticit sau poate într-adevăr nu ne-au văzut până atunci, ne umplu masa cu bucate, chiar și cu ouă prăjite, noi înfulecăm repede, parcă stăm cu frica în spate că ele vor dispărea și ar fi păcat de timpul pierdut. Cred că graba noastră a fost suspectă pentru cei doi croați, pentru că înainte de a termina de mâncat, bărbatul chelner ne întinde o chitanță. Facem ochi mari, conștientizăm că prețul camerei nu cuprindea micul dejun, acum nu ni se pare de loc acceptabil, e mai mare chiar decât cel cerut la una din pensiunile de lângă castelul Bran, după ce m-au auzit vorbind nemțește. Simțim că nu avem cu cine să ne înțelegem, plătim și ieșim.
Mașina ne așteaptă cuminte în parcarea din fața hotelului, tânăra ce ne făcuse cazarea ne-a asigurat că nu trebuie să plătim parcarea atât timp cât suntem clienții hotelului, dar biletul format A4 ne spune altceva.
De data asta Klaus chiar se înfurie, intră valvârtej în hotel, revine după câteva minute și îmi spune:
– Repede, până nu ne lăsăm toți banii aici. Nu puteai să găsești o altă țară pentru viețile tale anterioare?
Nu pot să îi răspund, pentru că râsul a pus din nou stăpânire pe mine.
Intrăm din nou pe autostradă și e bine asta, pentru că este impecabilă, nu pot să înțeleg cum doar în zece ani croații și-au putut construi asemenea autostradă care e mai lungă de patruzeci de kilometrii, Klaus poate să apese pe accelerație cu toată puterea și doamne ce mult îi place asta.
” Zborul” îl calmează, revine la sentimente mai pașnice și decide să părăsim autostrada și să ne urmăm scopul: ” descoperirea locurilor natale”. Și pentru că trăisem undeva, prin sec. XVIII-lea pe aici, sigur nu exista autostrada.
Broșura mea îmi vorbea de un Parc Național, cu o rezervație ornitologică așa că încercăm să ne îndreptăm într-acolo.
Descoperim șirurile de livezi care mărginesc șoseaua de la Budasevo, străbatem un drum, atenție, asfaltat, printre lanurile de porumb, ne oprim în fața unei troițe și ajungem la concluzia că nu am greșit alegând traseul, ne place ceea ce vedem, peisaje frumoase, așezări interesante în care noul se amestecă cu vechiul, dar în primul rând suntem impresionați de ordinea ce se zărește în curțile caselor, de ogoarele cultivate și drumurile înguste și asfaltate ce le străbat.
Oprim să ne potolim setea la o cârciumă dintr-un sat. La cele câteva mese curate, acoperite cu mușama cu floricele câțiva săteni stau de vorbă la un pahar de șliboviță.
– E ca în România, îmi zice Klaus. Se bea țuică în amiaza mare.
– Nu face burtă. îi răspund zâmbind.
Ajungem pe malul râului Sava, îl însoțim o perioadă de timp în călătoria lui, ne place, ne place, dar hotărâm să urmăm indicatoarele și să ajungem în satul cu berze, în drumul nostru nu am întâlnit nici un semn de vreo pensiune sau altceva unde am putea să ne petrecem noaptea.
Cu cât ne apropiem de Cigoc cu atât suntem mai încântați de alegerea făcută, uităm și de neplăcerile dimineții, ba chiar le considerăm a fi sarea călătoriei noastre.
Prima barză care ne iese în cale este una mare, de ciment, colorată pe alocuri cu vopsea neagră, dar în fața ei un indicator ne arată drumul spre o pensiune, îl urmăm și ajungem.
O casă de lemn cu un etaj, îmbrăcată în flori multicolore ne întâmpină și avem certitudinea că ne vom simți bine acolo.
Suntem întâmpinați de un bărbat tânăr, simpatic cu un șorț mare, negru care știe și engleza, ne arată o cameră superbă la un preț derizoriu. În timp ce așteptăm să ni se servească mâncarea, bărbatul simpatic ne dă amănunte despre zona respectivă și ne asigură că a doua zi dimineață la centrul de informare turistică vom afla altele mult mai competente și sigur vom descoperi mirajul locurilor, dacă ne dorim asta.
Atmosfera este plăcută, un mic cățel se învârte pe lângă noi vrând să ne ureze și el” Bun Venit” vedem și primele berze adevărate dar și o mulțime de fluturi multicolori care parcă s-au prins într-un dans împrejurul nostru.
O mică plimbare pe ulița principală a satului ne duce în urmă, în timp fără să mă facă să îmi descopăr originile. Casele tradiționale din stejar, cu scări exterioare din lemn care urcă la primul etaj și la mansardele fără horn, unde se pun la afumat șuncă și cârnați și pe care berzele și-au construit cuiburi trainice la care se întorc an de an, sunt vechi, unele având chiar peste suta de ani.
Unele sunt locuite, altele sunt părăsite, dar în curțile tuturor predomină ordinea, iar din loc în loc steagul tării flutură falnic în adierea vântului.
Petrecem o seară liniștită și plăcută în curtea superbei pensiuni, iar dimineața ne continuăm explorarea locurilor.
Liniștea și calmul locului, dar și peisajele superbe ne schimbă planul, în fond nu suntem într-o competiție contracronometru și ne prelungim șederea pe parcursul a trei zile.
Popasul acesta ne-a venit ca o mănușă, după o lună de colindat pe diferite trasee ale României, de vizite la prieteni și la neamuri care, ca tot românul au întins masă mare cu bucate și țuică romanescă.
E un loc pe care îl recomand tuturor celor care vor să se lapede de încărcătură negativă a unui an de muncă. Totul merită: liniștea, pădurea, mâncarea, oamenii.
Pentru cei care și-au crescut copiii la oraș și știu animalele domestice doar din cărți, aici este locul potrivit să le cunoască, căci aici viața pare a se desfășura după ritmuri ancestrale.

Această prezentare necesită JavaScript.