Archive for the ‘Ficțiuni reale’ Category

“Există două căi de a-ţi trăi viaţa ; una e ca şi cum nimic nu ar fi miraculos. Cealaltă e ca şi cum totul ar fi un miracol“. ALBERT EINSTEIN
 
     Îmi beau cafeaua pe care Emma mi-a adus-o cu zâmbetul pe buze. Urmăresc știrile la televizor. Emma stă lângă mine cu laptopul în brațe. O privesc cu coada ochiului. Nu vreau să mă vadă. Sunt curios ce face. Îi văd degetele bătând cu repeziciune tastele. Îmi spun, că în ritmul în care apăsă pe ele, alea, sigur se vor strica.
Vreau cu disperare să o întreb ce scrie, dar trebuie să găsesc locul și timpul potrivit ca să fac asta.
Îi propun să ieșim la plimbare. Ochii ei se luminează brusc. Mă felicit pentru idee. Îmi place când are ochii senini.
   Emma este româncă. Locuiește cu mine de o lună și îmi vorbește rău limba. Nu știu mare lucru despre ea. Simt doar că e o persoană deosebită.
Îmi amintesc de un loc pe malul Rinului. La prima intersecție fac la stânga și îmi afund piciorul în pedala de accelerație. Ajung. Parchez în primul loc liber. O iau de mână și ne îndreptăm spre Rin. Ne plimbăm așa vreo zece minute. Degetele ei se mișcă în mâna mea ca și cum ar bate în tastatură.
Îmi iau inima în dinți și îi pun întrebarea care mă sâcâie. Ea îmi răspunde simplu… scrie. Asta văd și eu. Vreau să ştiu ce scrie și de ce.
O întreb din nou.
Ea își deschide poșeta. Îmi arată că îi este goală. Îmi spune că a uitat să își ia cuvintele cu ea și nu poate să îmi explice.
Mă uit prostit spre poșeta. Nu înțeleg nimic. Am senzația că își bate joc de mine.
Îi repet întrebarea cu zâmbetul pe buze încercând să îmi ascund enervarea.
Ea scoate un oftat, se concentrează și îmi explică serioasă, că are în cap niște păsări și că ele dau uneori din aripi, iar atunci trebuie să scrie.
O privesc lung. Văd o femeie normală, nici urmă de păsări.
Tac. Nu sunt mulțumit de explicație, dar nu știu ce-aș putea să mai fac.
Emma se dezlipește de mine și aleargă spre un stol de rațe sălbatece. Râd convins că rațele își vor lua zborul. Constat cu surprindere că m-am înșelat. Rațele rămân nemișcate, ba unele se apropie de ea și se lasă mângâiate.
Îi văd buclele bălaie căzându-i pe umeri.
Tresar. Printre ele zăresc o pană neagră.
Mă apropii cu inima bătând într-un ritm necunoscut. Sunt în spatele ei privindu-i fix părul. Văd aripa neagră în întregimea ei.
Încremenesc.
Inima începe să-mi bată puternic și mă cuprinde frica.
Îi prind mâna care mângâie o rață și o oblig cu brutalitate să se ridice. Nu mă uit spre ea. Mă îndrept spre mașină aproape în fugă, trăgând-o pur și simplu după mine.
Demarez. Nu încetinesc nici în locurile în care știu că sunt aparatele de radar.
În fața ușii caut cu disperarea cheia în fundul buzunarului. Nu o găsesc și îmi scapă o înjurătură. Când să o zic pe a doua… scot mâna victorios. Răsucesc cheia și ușa se deschide.
Apuc laptopul și bat din picior nerăbdător în timp ce aștept să se deschidă. Fac clic dreapta. Deschid un nou fișier. Îi dau nume:” Păsările mele”.
Emma stă în fața mea și mă privește mirată. Îi arăt fișierul și aproape îi poruncesc să scrie.
Răsuflu ușurat.
Stau în fotoliu, sorb din cafeaua rece și ascult știrile de la televizor.
Zâmbesc fericit! Mi-am salvat locuința!
Păsările au acum un cuib sigur.