Arhivă pentru Iulie, 2014

DSCF0155      Se spune că de cele mai multe ori apreciezi importanța lucrurilor sau a faptelor atunci când te îndepărtezi de ele. M-am străduit de-a lungul vremii să nu mi se întâmple acest lucru. Și totuși, remarc, deși între mine și locurile natale s-au interpus mii de kilometrii, că niciodată nu am fost legată sufletește mai mult decât acum de ele, că niciodată nu am conștientizat cât de mult le aparțin, sau, ca să mă parafrazez pe mine însumi, că nu am știut cu adevărat până de curând, cât de adânci îmi sunt înfipte în pământul acela rădăcinile. Așa că, orice semn venit de acolo este ca ploaia după o zi de secetă peste planta însetată.Cartea domnului Grig Gociu mi-a provocat o asemenea stare. Am așezat-o în primă fază, însă, pe noptiera mea, alături de alte câteva, promițându-i că nu va trebui să aștepte prea mult la rând, doar că, alte priorități mă vor ține un timp departe de ea. Doar că…

Era dimineață, mai aveam câteva minute până la ora când trebuia să plec spre îndatoririle de fiecare zi și încă două – trei înghițituri din cafeaua neagră. Stăteam cu ochii pe ceas dar Căminul Racoviţă la ceas de seră, acolo, pe coperta lucitoare, o realizare a domnului profesor Dan Cepeș, cum aveam să descopăr ceva mai târziu, mi-a atras privirile spre el. Mecanic, am apucat cartea deschizând-o la pagina 19, fără să mă opresc asupra informațiilor din primele pagini și… mirajul s-a produs.

August 1956, curtea Universității, „lume pestriță, de toate vârstele… un șuvoi uman se scurgea dinspre poarta mare cu deschidere la stradă spre două panouri mari, fixate pe un perete…” Vocea unui bade ajunge la mine: „No, că doar nu dau turcii…” și zăresc un tânăr „rezemat de un perete.”

Nu are cu cine să se bucure, îmi spun, dar bing-bang-ul ceasului mă aduce din nou la mine în sufragerie, amintindu-mi de îndatoriri. Privirea reușește să mai parcurgă o frază: „N-aveam cu cine să mă bucur. Venisem la Cluj singur, nu cunoșteam pe nimeni în mulțimea accea forfotitoare și nici n-aveam niscai parale să cinstesc evenimentul.”

M-am desprins cu greu de cartea din care apucasem să lecturez doar două pagini și deși, în orele care au urmat, mi-am plimbat trupul în altă parte, sufletul îmi rămăsese acolo, lângă tânărul care tocmai aflase că va fi studentul Universității clujene.

Căminul Racoviţă… o mărturisire „despre timpuri care au fost, și care generațiile de astăzi și cele viitoare e bine să nu le mai accepte; de ajuns, suferința noastră, devenirea lor nu trebuie să aibă nevoie de mai multă.” ne avertizează autorul Grig Gociu, un venerabil profesor ajuns în cel de-al șaptezeci și șaptelea an al vieții domniei sale.

O avertizare inutilă, pentru că parcurgând pe nerăsuflate paginile acestei cărți însoțit de tristeți și neliniști, de întrebări „Până când? „și „De ce?” dar și de bucurie, de explozia împlinirii, de speranța în ziua care va veni, ajungi tu însuți să spui: „De ajuns! Voi, generațiile de azi, generații viitoare, nu aveți voie să uitați suferința celor care mult prea mulți ani au trecut peste umilințe, peste greutăți pe care nu vi le puteți imagina, dar care și-au urmărit visurile și nu au încetat nici o clipă să spere, să creadă că dreptatea și iubirea vor izbăvi.”

Căminul Racoviţă este o carte scrisă cu o eleganţă firească care îi conferă autoritate. Vocabularul de o bogăţie inepuizabilă și fluenţa frazelor contribuie deopotrivă la crearea impresiei ca autorul nu are probleme de exprimare iar tu, cititorul te poți concentra exclusiv asupra a ceea ce se povesteşte. Fiecare element epic se impune atenţiei şi devine semnificativ, transformând poveștile purtate din generație în generație în rândul studențimii, într-o legendă, depășind astfel granițele unui loc sau timp bine definit.

Căminul Racoviţă este un manifest social, o radiografie a societății românești a anilor 60, în care valorile morale și materiale au fost otrăvite de microbul comunismului fiind sortite unei morți latente.

Tânărul ajuns la Cluj cu „o valiză de lemn, o pereche de pantofi și niște haine de doc, ponosite…”, cu două sute de lei din care treizeci costa doar drumul, fără șanse datorită mediei de intrare, la vreo bursă, își începe primul an al studenției lipsit de orice altă sursă materială.

Provenea dintr-o familie cu trei copii, un frate mai mare la școala de ofițeri și o soră mai mică încă elevă într-o școală din Oltenia de nord, al cărui tată deși „n-a putut face decât vreo patru-cinci clase primare… știa o mulțime de lucruri… Orfan de tată, fără nici un sprijin material de undeva, sărac lipit pământului, era un țăran isteț și cu mult bun simț al cinstei.”

Prins în mulțimea care îl făcea să se simtă „ca o pasăre într-un stol de migrație, legat prin milioane de fire nevăzute de aceste suflete tinere, băieți și fete, veniți din toată țara la una din cele mai bune Universități ale vremii”, trece de la disperare la euforie, găsind puterea și curajul de a-și urmări visul, de a-și demonstra că poate fii un învingător.

Viața de student supist și blatist, în căutarea permanentă a unui loc de dormit, a unei bucăţi de pâine care să astâmpere foamea, veșnica luptă cu sine însuși în depășirea jenei și umilinței din momentele în care pentru a supraviețui este nevoit să cerșească și să înșele, este descrisă cu atâta acuratețe încât te transpui acolo la poarta Căminului ținându-l de vorbă pe administratorul acestuia, acel Felecan care tuna și fulgera și care, la fiecare a patra vorbă repeta „lasă-mă-n fras”, pe treptele cantinelor rugându-te ca cei cu cartele să lase în urma lor cât mai multe resturi sau în „oficiana lui Felecan” printre mături și cârpe murdare, șezând pe o găleată așezată cu fundul în sus și ascultând destăinuirile studentului la matematică, Tiberiu Pop, al cărui tată, ridicat în martie 1948 și condamnat la închisoare pentru complot împotriva statului, nu s-a mai întors niciodată acasă și a cărei mame considerată „otreapă burgheză, fiică a unui popă legionar și soția unui ofițer care a luptat împotriva Uniunii Sovietice, ce otrăvește școala” a fost dată afară de la catedră.

Personajele, nu puține la număr – Dumitru Popescu, fiul unui țăran înstărit din Novacii Gorjului și Ion Rațiu, de la Turda, Rex Balicorum, „student la medicină în anul zece, Filip Tiberiu din gazdă de la Șari Neni șiTrandafiroiu Vasile, beneficiar al bursei Gh. Gheorghiu-Dej, Sima Horia, ce a fost exmatriculat și Mihai Cocuz „transferat di la Ieși”, profesori și oameni ai locurilor – sunt atent creionate și de fapt prin poveștile lor de viață întregesc zugrăvirea unor vremuri măcinate de adânci schimbări sociale.

Grig Gociu nu păstrează în memoria sa doar evenimentele neplăcute ce i-au marcat primul an al studențimii, ci cu aceeași acuratețe prezintă locuri și evenimente cu care vine în contact.

M-am plimbat alături de tânărul student pe acel Corso care „freamătă de studenți mergând în dublu sens, o lume pestriță, în bună parte, veselă, guralivă, dar de cele mai multe ori în limitele decenței, îmbrăcați în pantaloni de doc: băieții și fuste, culoarea „sare și piper”, fetele; fuste lungi, până la genunchi, și bluze albe, strânse pe gât” și mi-a amintit de o întâmplare din perioada studenției mele, când aflată pe bulevardul în cauză, alături de gazda mea, o unguroaică mai în vârstă ce aștepta cu amărăciune evacuarea din casa în care se născuse și trăise, m-a obligat să trec pe partea cealaltă a bulevardului, zicându-mi într-o românească stricată, că nu e locul nostru pe partea aceea. Aveam să aflu motivul, iată, după o mulțime de ani, dintr-o carte citită cu sufletul la gură: „… de partea cealaltă a bulevardului, era Corso-ul fetelor în casă, adică al menajerelor, un serviciu casnic foarte la modă în anii 50 ai Clujului.”, dar și al celor două Rodici de serviciile cărora beneficiau unii dintre studenți.

Frământările și schimbările majore din societatea acelor ani marchează deopotrivă tineri și adulți, indiferent de clasa socială căruia îi aparțin, iar autorul ne descrie situații și fapte care au darul să ridice vălul de pe ochii acoperiți sau să le facă cunoscute celor care dintr-un motiv sau altul încă nu le-au aflat. Suntem purtați prin sălile cinematografelor unde se difuzau în general filme de producție Mosfilm, „cinematografia sovietică, patriotică, pentru ruși” dar și o realizare ce întrecea orice închipuire, cu o scenă sexy ce „înfierbânta imaginația spectatorilor”, aflăm programele stației de radioficare cu rubrici precum „Vorbește Moscova”, intrăm în sălile bibliotecii universitare unde îl întâlnim pe post de bibliotecar „într-un pulovăr tricotat de casă, ros pe la mâneci, adus de spate, înconjurat de cărți” pe marele poet și filozof Lucian Blaga traducând „Faust”, înlăturat de la catedra de Filozofie și participăm la un spectacol măreț în sala Teatrului, „Apus de soare” de Barbu Șt. Delavrancea, cu George Calboreanu în rolul lui Ștefan cel Mare, unde patriotismul studenților care umplu sala la refuz se revarsă în „aplauzele ce s-au transformat în urale, cupola teatrului părând a se ridica în aer.”

Deportările forțate în Bărăgan, arderea cărților care ar afecta instaurarea puterii populare, arestările și crimele împotriva așa zișilor dușmani ai poporului, revoluția ungară din 56, ce nu rămâne fără ecou în rândul studențimii românești și face victime având loc numeroase exmatriculări, iată câteva dintre evenimentele politice ale vremii asupra cărora autorul se oprește cu luciditate și sinceritate.

Tânărul student venit la Cluj de undeva din Oltenia de nord, a cărui deviză era „Fă-te om singur dacă poți”, nu este singurul care încearcă să supraviețuiască urmărindu-şi crezul. În clubul „select al supiştilor și blatiștilor” sunt încă mulți alții, uitați chiar de organizația care ar fi trebuit să le susțină drepturile, pentru că, nu e așa, „organizația aceea a tinerilor – țărani, tractoriști, strungari, croitori, studenţi – numită U.T.M. nu avea nici un fel de legătură cu problemele sociale ale unui număr mare de studenți.” Cu toate acestea, „Amfiteatrele erau pline, laboratoarele la fel, sălile de lectură din cămine și bibliotecile facultăților, aşijderea… Iar Universitatea avea totuși un corp profesoral de excepție, care reprezentau pilonii de rezistență didactică și ştiinţifică, mândria studenților.”

Dar, tinerețea este tinerețe și își cere drepturile, chiar dacă dormi pe apucate și niciodată nu știi precis dinainte unde, chiar dacă ai făcut din cele trei mese pe zi una singură în care singurul fel de mâncare este o felie mușcată de pâine neagră. Fiorii primei dragoste nu se lasă intimidați de toate acestea și ei sunt descriși într-o pagină de excepție, în cea de-a doua partea a cărții, intitulată sugestiv după numele fetei venită din Grecia, Marianthi, de care tânărul student se îndrăgostește. Mărturisesc, că de foarte multă vreme nu am mai întâlnit un autor bărbat, care în proză, să reușească a transmite fiorii acestui sentiment atât de nobil, iubirea.

„Amurgul pusese stăpânire pe parc, apele Someșului clipoceau între maluri, mirosea a sevă de primăvară. Ne așezăm pe prima bancă, învăluiți în albăstrimea înserării. Mâna Marianthei tremură ușor în mâna mea, la fel de tremurătoare. Ochii mei se scufundă în diamantele negre, amețitoare, ale ochilor ei… Ea respiră ușor, sacadat, iar trupul îi vibrează ca o coardă atunci când ne trezim înlănțuiți, eu cu brațele în jurul mijlocului ei, ea ținându-mă de după gât. Gurile noastre se apropie, ne strivim unul pe celălalt într-un sărut… Un sărut lung-prelung, greu de spus dacă venea de la Dumnezeu ori de la rivalul Său…”

Inima studentului însă este încercată nu numai de iubirea pentru frumoasa grecoaică. Clujul, orașul văzut de sus de pe dealul Cetăţuii îl va îngenunchea pentru totdeauna și-l va obliga să îi jure iubire veșnică, o iubire ce nu o va trăda niciodată, mărturie fiind paginile scrise după atâția ani, care deși urmează toate caracteristicele prozei, îți face sufletul să vibreze la fel de tare ca și cum ai asculta o poezie de dragoste pusă pe note muzicale.

„Jumătatea aceea din mine, care are răspunsul la teribila sarabandă de întrebări, îmi întărește în suflet convingerea că acest oraș va fi orașul meu de suflet, de care voi rămâne legat atât cât Dumnezeu mă va ține pe pământ!”

Ceasul însă ticăie, trece iarna și primăvară, trec examenele iar studentul supist și blatist ajunge să-și facă bilanțul. Rezultatul nu este de loc de neglijat, prima treaptă spre a se face om singur este trecută cu bine și îi va da posibilitatea începerii anului II ca student integralist.

Demne de aceeași pană purtată cu talent pe coala albă de hârtie sunt și ultimele două părți ale cărții, Focul viu și Armată cu Bou.

Avertizată de domnul Grig Gociu că voi avea o surpriză citind cartea dânsului, începusem să cred că ea a constat tocmai în transformarea poveștilor pe care le știam din timpul studențimii mele despre Căminul Racoviţă într-o legendă. Dar nu, dânsul nu s-a oprit aici.

În partea a treia m-a purtat cu aceleaşi emoții prin munții mei dragi, Apuseni. Fin observator al locurilor și oamenilor și bun psiholog, înzestrat cu simț al umorului și o fină ironie, Grig Gociu mi-a dezvăluit în acest capitol lucruri pe care nu le cunoșteam și care mi-au răspuns multor semne de întrebare.

Cu o scurtă propoziție: „Duceți-vă la ruși!” și o succintă prezentare a societății Sovrom a „sorei noastre mai mari U.R.S.S.” beneficiara uraniului munţilor noștrii, „numai bun de transformat în focoase nucleare, care să apere România noastră populară de imperialiști” prozatorul mi-a readus dureros în memorie jalea moților mei, a căror suferință parcă nu vrea să ia sfârșit: „Munții noștri aur poartă, /Noi cerșim din poartă-n poartă.”

Șirul surprizelor nu se oprește, iar încărcătura emoțională care mă copleșește, ajunge la apogeul ei pusă în fața unei descrieri demnă de cei mai renumiți scriitori. Iar scriitorul, de data aceasta, este un oltean ce a știut să vadă sufletul moțului.

„De undeva, din susul coastei care duce spre Piatră vânătă, peste păduri, peste poiene și peste susurul pâraielor se aude o chemare de bucium. O, Doamne al acestor locuri, nouă, nu puteai să ne dai ceva mai frumos decât că, din lemnul din care își fac ciuberele, spetele, furcile, casele și sicriele în care iau drumul mântuirii, din același lemn să învețe să facă buciume! Buciume, să-și tânguie jalea și durerile, bucuriile lor simple de oameni ai muntelui, ori să se cheme în codrii, la vremuri de răstriște!”

Ultima parte a cărții, autorul Grig Gociu o dedică lunii în care, ei, studenții anului I trebuiau să se instruiască ca fii de nădejde ai patriei și partidului drag. Un capitol citit cu zâmbetul pe buze a venit la timp pentru a atenua din încordarea în care am fost ținută parcurgând paginile dinaintea lui. Deși are un fratele mai mare, tânăr ofițer, autorul acestor rânduri rămâne el însuși și în descrierea acestui episod, scoțând în relief caracterul unor cadre militare care din exces de zel, în încercarea de a-și masca propriile neputințe intelectuale, abuzau de poziția avută, bătându-și la propriu joc de oameni mult mai superiori intelectuali.

„Iată-ne prin urmare, ajunși pe mâna lui… Bou. Caporalul, din prima zi și din primul minut, a vrut să ne arate că el nu glumește cu teriștii, că vrea să ne instruiască, să ne învețe armată și, într-un final, să ne facă oameni.

Îl analizez la repezeală: soldatul ăsta, sub boneta lui cu o stea cu cinci colțuri, are o frunte de două degete; sub ea, o căutătură încruntată, la care se adaugă o voce pițigăiată, de o asprime ieșită din comun. Ne privește ca pe o adunătură de răufăcători.”

Cartea domnului profesor Grig Gociu mi-a amintit de un comentariu făcut de criticul literar, domnul Alexandru Ștefănescu, cred, cu prilejul reeditării unei cărți dragi mie, Un port la răsărit a lui Radu Tudoran. Domnia sa spunea: „Din dorinţa obsesivă de originalitate, în secolul al XX-lea au apărut şi romancieri care nu povestesc nimic, care explică ce anume ar povesti dacă ar povesti sau povestesc despre faptul că nu reuşesc să povestească. Sunt inteligente, dar sterile aceste răsfăţuri şi, mai ales, ascund foarte bine (pentru mine, nu) lipsa de talent… Radu Tudoran, care avea un mare talent (ca şi Petru Dumitriu, Petru Popescu şi… cam atâţia din perioada postbelică), îşi putea permite libertatea de a fi romancier-romancier, şi nu ceva care doar seamănă cu un romancier. El a tras cu pistolul exact la ţintă, nepunând preţ pe falsa originalitate de a trage în afara ţintei. Modul său de a scrie – care răspunde la întrebări esenţiale de genul despre cine e vorba şi ce s-a întâmplat – nu se demodează vreodată, aşa cum nu se demodează propoziţia din Biblie “Cain l-a ucis pe Abel”.

Departe de mine de a putea judeca scriitura domnului Grig Gociu din perspectivele unui critic literar, dar ca cititor, parafrazându-l pe domnul Alexandru Ștefănescu, afirm cu toată convingerea, că în ultimul timp am citit atâția romancieri care nu povestesc nimic, pagini inteligente dar sterile, ce ascund foarte bine lipsa de talent, încât lecturarea cărții domnului Grig Gociu a fost o adevărată încântare.

   Căminul Racoviţa iese din tiparul amintit mai sus, autorul lui etalându-şi talentul și devenind un romancier valoros încă de la prima carte publicată, un roman românesc, printre puţinele, care se citesc cu pasiune. Așa că, nu pot decât să îi doresc stimatului profesor Grig Gociu sănătate maximă și putere de muncă, pentru a-și finalizeza celelalte proiecte scriitoricești cât mai repede, încântându-ne și îmbogățindu-ne sufletele.