Arhivă pentru Ianuarie, 2014

  ian 2012 428    Am părăsit Dambulla mult mai târziu decât era planificat și recunosc că vina mi-a aparținut în totalitate. Mă alipisem de un grup de turiști care aveau un ghid ce le știa pe toate și nu puteam să pierd ocazia de a afla cât mai multe informații. Micul dejun fusese destul de consistent și mă gândeam că putem renunța la prânz, recuperând așa timpul. Doar că eram un grup și s-a dovedit că interesele nu ne coincid. În timp ce eu cu Arlette vroiam să cuoaștem cât mai multe despre istoria, tradițiile și frumusețile naturale ale acestei țări, pe Ruth o interesau restaurantele. Deși era în minoritate a găsit calea prin care să ne strice într-un câtva planurile.
   A doua oprire spre Kandy a fost la BABA BATIKS MANUFACTURE.
Manufacturi care fabrică batiksuri sunt destul de multe în Sri Lanka, țara fiind renumită în acest domeniul.
   Eu consider baticksurile o artă, iar realizarea lor nu este deloc ușoară.
Pe pânza albă de bumbac se desenează modelul. Adevăratele baticksuri sunt desenate manual, fără a se folosi șabloane, așa că trebuie să fii cel puțin un bun desenator, dar în același timp să ai și imaginație. După ce pe pânză este desenat modelul dorit, aceasta trece prin mai multe etape de prelucrare. Pânza se acoperă cu parafină, lăsându-se libere doar părțile ce vor trebui să aibă culoarea de bază. Se trece apoi la scufundarea pânzei în bazinul cu culoare. Se lasă timpul necesar, apoi se spală în mai multe ape, până când surplusul de culoare este înlăturat. Se usucă pânza și se trece la o nouă acoperire cu parafină, rămânând liberă doar partea care va avea ce-a de-a două culoare. Procedeul se repetă până când desenul dorit își capătă toate culorile. O muncă extrem de migăloasă care se finalizează cu rezultate spectaculoase.
Toate aceste lucruri ne-au fost prezentate cu zâmbetul pe buze de un tânăr, care pe lângă responsabilitatea de a supraveghea munca celor 20-25 de lucrătoare, mai era și autorul desenelor multora din pânzele lucrate. Ca să ne demonstreze talentul lui de a crea o poveste pe pânza albă ne-a făcut o reprezentație. L-am invidiat prietenește atât pentru talentul lui la desen cât și pentru faptul că vorbea foarte bine germană și ne-a mărturisit că se descurcă la fel de bine în franceză, iar engleza o vorbește ca a doua limbă maternă.
   Pe lângă baticksurile cu temă, care pot înlocui un tablou de pe peretele camerei noastre, fețe de masă, cuverturi sau fețe de perne, expuse într-o expoziție cu vânzare, iar unele răspândite în magazine din întreaga Sri Lanka, dar și în Europa și America, manufactura are un sector în care se vopsește pânză, prin același procedeu din care, apoi, se confecționează îmbrăcăminte în atelierul propriu de croitorie. Și pentru că eram trei femei, chiar dacă nu aveam calitățile unui model am fost provocate la o paradă de modă și ne-am străduit să fim la înălțime chiar dacă nu eram obișnuite cu podiumul.
   Ei și după toată amabilitatea acordată nu puteam să plecăm fără să nu cumpărăm nimic, așa că fiecare dintre noi a ales câte ceva. Mi-a fost greu să mă hotărăsc, dar am rămas în final la un baticks reprezentând doi dansatori singalezi.
   Într-o latură mai mică a clădirii există un mic atelier în care se pictează pe porțelan, în special farfurii și căni.
 Tehnologia folosită pentru executarea baticksurilor nu mi-a fost total necunoscută, la o sută de metri de Casa Elkamino din Moragalla l-am cunoscut încă din primele zile după sosirea în Sri Lanka pe Nobel, cu al lui mic atelier, BATYKS FAKTORY.
   Fiecare lucrare a sa are o temă și în general este redată gândirea sa proprie despre această lume, despre viață. Bine-nţeles că ești lăsat să dai tu interpretare povestii de pe pânză, dar să asculți explicațiile lui Nobel, date cu răbdare și o voce caldă este o încântare și o lecție interesantă.
   Nu îmi este teamă să afirm despre Nobel că este un artist și filozof desăvârșit, cu care îmi place să petrec din când în când, minute bune.
   Dar ca majoritatea adevăraților artişti, și Nobel nu poate trăi din arta lui, deși i s-a dedicat în totalitate. În fața unei pânze care m-a atras ca un magnet înainte să mi se explice ce a vrut să reprezinte și l-a care a lucrat mai bine de un an, mi-a mărturisit problemele financiare prin care trece, în condițiile în care valoarea lui este recunoscută în lumea întreagă, mărturie stând mulțimea articolelor apărute în ziare de prestigiu, iar lucrările sale se găsesc în multe expoziții de gen.
Dar, turişti şi reporteri deopotrivă, pășesc pragul micii lui galerii, a manufacturii care de fapt este un şopron acoperit unde muncesc alături de el alte două sau trei femei, în picioarele goale, mulțumindu-se drept răsplată de cele mai multe ori doar cu bolul de orez, se minunează în fața tablourilor, felicită artistul, dar nu se încumetă să cumpere o mică pânză cu un preț derizoriu.
  Pe agenda mea ar fii trebuit să urmeze o vizită la o grădină de mirodenii, însă Ruth nu s-a lăsat convinsă să renunțe la prânz, considerându-l mult mai important,  și a trebuit să renunțăm. Zicea ea că mirodenii găsește în orice supermarket și ce argument poți aduce unei asemenea afirmații? Așa că vorbind cu mine însumi în românește, că doar oricum nu mă înțelegea nimeni, mi-am potolit supărarea și am ajuns la Kandy.
   Orașul Kandy, a cărui nume înseamnă „Regatul de munte”, a fost ultima capitală a regatului singalez. El se afla la o altitudine de aproximativ 500 metri, este înconjurat de dealuri, iar în centrul lui se află un lac care deși nu este natural, este de o frumuseţe incredibilă.
Pe strada principală se mai păstrează încă câteva clădiri din epoca colonială, făcându-te să te crezi o clipă că ai dat timpul înapoi.
   Ne-am cazat la un mic hotel, Majestic Hotel, aflat pe una din colinele oraşului care ne-a oferit pe lângă camerele curate şi aerisite și o superbă panoramă a orașului.
Prețul unei camere pentru două persoane a fost de 5500 rupie, demipensiune, cu mâncare specific singaleză. Bucătarul nu a fost printre cei mai iscusiți, dar în ceea ce mă privește, într-un asemenea tur, mâncarea contează cel mai puțin. Oricum a fost suficientă ca și cantitate și ne-am distrat copios pe seama chelnerului care ne-a servit. Era prima lui zi de muncă într-o asemenea meserie, vorbea foarte puțin engleza dar ținea morțiș să se înțeleagă cu noi în această limbă și să nu asculte de translatorii noștrii, așa că după ce a servit-o pe Ruth, oricum greu de mulțumit, cu mâncarea altuia, ne-a turnat berea în pahare mici de țuică, iar unul din bolurile cu sos l-a adus când déjà trecusem la desert. Dar ce e o călătorie fără asemenea întâmplări?
   Să revin la scopul propus, de-a vă prezenta acest oraș, care pentru buddhiştii din Sri Lanka și nu numai, este un loc sfânt.
   Aici se afla „Dalada Maligawa” – Templul Dintelui Sacru al lui Buddha. Cea mai venerată relicvă, dintele lui Buddha, este păstrată în templul construit acum 300 de ani pentru acest scop.
Caninul superior este învăluit în legende dintre cele mai diverse şi ţine de întâmplări de la momentul trecerii în nefiinţă a lui Buddha, anul 543 î. C şi până în prezent.
 Se spune că după ce trupul lui Buddha a fost ars pe rug, regele de atunci, Brahamdatte, a luat din cenuşă dintele lui Buddha, pe care l-a venerat şi păstrat cu mult respect. Aşa s-a ajuns la credinţa că cine stăpâneşte dintele, stăpâneşte şi conducerea ţării.
Prin secolul IV, regele Kalinga ajunsese atât de devotat religiei, încât oamenii s-au plâns altui rege, Paandu, pe motiv că liderul lor se roagă unui dinte, uitând de orice credinţă. Paandu a încercat să distrugă dintele, însă un miracol ne specificat l-a oprit, și s-a convertit la buddhism. A urmat un adevărat război între cei doi regi.
Paandu şi-a trimis fiica şi ginerele să găsească un loc sigur pentru relicvă. Prinţesa a adus dintele în Sri Lanka ascuns în cocul său. Când Kandy a devenit capitala statului, el a fost depus în templul construit anume, amplasat lângă Palatul Regal.
   Deşi nu se poate şti cu exactitate dacă dintele protejat de Templul Dintelui şi călugării din Sri Lanka a aparţinut cu adevărat sau nu lui Buddha, el este pentru credincioşii buddhişti un important punct de reper.
  Templul Dintelui pe care îl vedem astăzi este construit în secolul XVII. De la exterior, templul pare unul destul de banal, cu puţine decoraţii şi ne impresionând prin dimensiuni. În interior însă este folosit lemn preţios lăcuit şi decoraţiuni fine, uşi de fildeş, toate încercând să redea măreţia şi importanţa locului. Relicva este păstrată în mai multe casete aurite, împodobite cu pietre preţioase şi modele delicate, așezate una în cealaltă și păstrate într-un altar înalt.
   Am văzut doar altarul în faţa căruia era o perdea, aceasta înlăturându-se doar în timpul celor trei slujbe: una dimineaţa, una la prânz şi una seara.
Uneori are loc un ritual de spălare a dintelui într-un amestec special de substanţe aromate şi esenţe de flori. Apa este apoi împărţită între credincioşi, crezându-se că aceasta are un efect pozitiv asupra vieţii celor care o folosesc. Un ritual pe care îl cunoaștem și noi creștinii de altfel, nu?
   În luna august, timp de zece zile, are loc sărbătoarea Esala Erahera. Până în 1998, dintele era scos într-o procesiune pe un elefant împodobit, înconjurat de mii de oameni care dansau şi se bucurau. Acestuia i se alăturau alţi 100 de elefanţi.
În 1998 o boambă a tamililor hinduşi au afectat serios templu şi s-a renunţat la această procesiune. Sărbătoarea în sine mai are loc însă fără ca relicva să mai fie scoasă din templu.
Templu a fost reconstruit, dar la intrare există pază militară.
   Sărbătoarea din august este considerată una dintre cele mai mari manifestaţii buddhiste.
   După atentatul din 1998, s-a construit o anexă a templului, iar Lasanthe îmi spune că „aici este Buddha tailandez” punându-mă din nou în încurcătură. Noroc cu Sunanda, pe care încet cu încetul am reușit să îl cunosc și să-i dezleg limba și mi-a explicat, lucrul ce s-a confirmat din informările mele ulterioare, că reprezentarea fizionomiei învățătorului diferă de la țară la țară. Și pentru că noua anexă a fost construită cu ajutorul buddhiştilor thailandezi, aceasta respect arhitectura și imaginile de acolo.
 Imediat lângă templu este palatul imperial folosit o vreme pentru diplomaţie, sala de audienţe şi muzeul de arheologie, pe care din păcate nu le-am vizitat.
   O oră petrecută la un spectacol de dansuri tradiţionale încheiat de doi şanchiri ce-au dansat pe cărbuni încinşi a fost binevenită, ne-am putu relaxa picioarele și mințile în care îngrămădisem în viteză o sumedenie de informații.
   Am ținut să ne încheiem această a doua zi a turului nostru, mult prea încărcată, cu o plimbare prin vestitul Bazar, pe care l-am găsit aproape de ora închiderii. Iar după ce am admirăm statuia construită în 1990, ce veghează oraşul pe timp de noapte, de sus, de pe muntele Bahirawakanda, ne-am retras în camere, sperând că odihna nopții să ne dea vigoarea necesară pentru a vedea ultimele obiective, nu puține la număr, din cea de-a treia zi a turului nostru prin Sri Lanka.
    La aproximativ 3 km vest de Kandy se afla Grădina Botanică din Peradeniya. A fost înfiinţată în 1371 şi are o suprafaţă de peste 6o hectare. Categoric este o atracţie ce nu poate fii ignorată.
   Ai două posibilităţi să vizitezi grădina botanică: să îţi plăteşti biletul de intrare care este în jur de 15oo rupie şi să hoinăreşti de unul singur pierzându-te prin mulţimea aleelor doar bucurându-te de verdeață și culoarea florilor, sau să apelezi pentru 2500 rupie la un ghid. Am optat pentru a doua variantă. Ghidul nostru, profesor universitar, vorbitor de limbă germană și engleză ne-a expus planul grădinii şi ne-a condus spre locurile cele mai remarcabile. A fost prima persoană întâlnită care auzise de Romania și chiar era la current cu multe informații despre țara mea, ceea ce m-a surprins și m-a bucurat în aceeași măsură. Eram de ceva vreme prin aceste locuri şi începusem să mă simt frustrată văzând privirile mirate îndreptate spre mine atunci când le spuneam că sunt româncă. Şi pentru că mi-a citit satisfacţia în glas, ne-a condus spre locul unde, un român a plantat un pom în acesta Grădină. Este vorba despre Manea Mănescu, care, chiar nu contează că a făcut acest lucru într-o epocă pe care personal nu vreau să mi-o amintesc. Este un român, iar acolo, pe plăcuţa aceea, scrie România, alături de alte plăcuţe, printre care cea mai semnificativă mi s-a părut cea a lui Gagarin.
   Mă aşteptam să văd acel copac ” minune ” care îşi întinde coroana sa pe o suprafaţă de 400 mp, îl văzusem într-o înregistrare, dar din păcate, ploile de acum doi ani au fost nefavorabile pentru el şi o parte însemnată a coroanei s-a uscat. Acum el are o coroană care probabil nu depăşeşte mai mult de 25 mp. O mulțime de lilieci stau agățați în pomii de pe o întreagă alle, pe care am fost nevoiți să o înconjurăm și să evităm așa un duş neconvenţional şi de loc plăcut.
   Grădina are o suprafaţă de peste 2000 mp acoperită, iar partea cea mai interesantă este cea care adăposteşte speciile de orhidee. Aici am avut parte de un adevărat regal de culoare şi delicateţe. Cele mai interesante mi s-au părut orfideea-scorpion, orhideea – dans şi specia cu cele mai mici flori.
 O oră este mult prea puțin pentru a vizita o astfel de Grădină, ar fii fost potrivit să mai rămânem, bucurându-ne din plin  de speciile de plante, dar ne așteptau plantaţiile de ceai și o călătorie cu trenul.
  Ceaiul de Cellyon ocupă locul doi în lume în ceea ce priveşte calitatea lui şi producţia anuală, iar să vezi la el acasă modul de prelucrare este interesant.
  După instructiva prezentare a fabricii, făcută ba în engleză, ba în germană, de o tânără în sari verde, de la care am aflat că dintr-o plantație se recoltează doar primele trei frunze ale vlăstarului tânăr, am fost invitaţi să savurăm o ceaşcă din licoarea neagră şi am avut posibilitatea de-a cumpăra ceai veritabil. Aici am mai aflat că pliculețele de ceai de Cellyon sunt practic „gunoi” și nici o fabrică ce se respectă nu pune în vânzare așa ceva. Doar că anumiți „întreprinzători” folosesc acest deșeu al fabricilor , îl ambalează și se pare că își rotunjesc cu ușurință conturile din bănci.
   O plimbare pe aleile plantaţiei a fost binevenită. În general, plantațiile de ceai sunt asociate cu plantații de piper, așa că am împușcat doi iepuri dintr-o lovitură. Pe alei nu au lipsit femei care contra 100 rupie se lăsau fotografiate în timp ce simulau recoltarea ceaiului sau a piperului. Este un lucru deranjant, e greu să scapi de insistența lor, simularea este departe de adevăr, aşa că personal am preferat să le dăruiesc de la intrare cei 100 rupie în schimbul  liniştii.
  Călătoria de o oră cu trenul prin munţi a avut frumuseţile şi neajunsurile ei.
Trenurile sunt vechi dar curate, destul de aglomerate cu băştinaşi şi turişti deopotrivă și este dificil să găseşti un loc la fereastră ca să te poți bucura de superbul peisaj ce se desfășoară în drumul tău.
   Dar în compartimente ai parte de un spectacol deloc de neglijat. Din când în când, glasul roţilor de tren este acoperit de cel al vânzătorilor ambulanţi care vând de toate, de la fructe sau alte mici gustări sau băuturi răcoritoare, până la tot felul de suveniruri sau ziare. Îşi apără destul de bine „personalitatea”, în schimbul unei fotografii trebuie să cumperi neapărat din marfa lor, altfel nu vei scăpa ușor.  Trebuie reţinut că biletele de călătorie se verifică pe peron, la sfârșitul călătoriei.
  Maşina ne aştepta în gară şi a urmat o adevărată cursă pentru a ajunge în timp la un orfelinat cu copii mai deosebiți. De ce în timp? Pentru că, ziceau însoțitorii noștri este un adevărat spectacol atunci când li se servește masa copiilor.
   La intrare ne-a așteptat, încremenit, un simpatic elefant cu cei doi pui ai lui, căci da, este vorba de un orfelinat pentru puii de elefanți.
De trei ori pe zi aceştia sunt hrăniţi în ţarcuri speciale și ți se oferă posibilitatea ca în schimbul a 150 rupi să ții tu sticla plină cu lapte pentru unul din simpaticii elefănței. Dar dacă ai pierdut această ocazie și ții cu tot morţişul să faci asta, pentru o sumă mai mare pe care o negociezi cu îngrijitorii, ți se va aduce și sticla de lapte și micul elefant. 
Într-un colţ, legat de unul dintre picioare, se găsește cel mai bătrân elefant de aici, orb și cu o ureche lipsă pe jumătate.
   După masa de prânz, elefanţii sunt conduşi spre râul din apropiere unde te invită la teatru.
   Zona este împânzită cu o mulţime de mici magazine cu suveniruri, bijuterii, îmbrăcăminte, dar şi o poştă de unde poți trimite în orice colț al lumii o veste că pașii ți-au călcat pe aceste locuri. Preţurile a tot ce ţi se oferă aici sunt „pentru turişti”, deci exagerat de mari. Inclusiv ceaşca de ceai pe care o bei pe terasa restaurantului de unde poți urmări  spectacolul.
   Am ajuns în Moragalla când deja soarele s-a dus la culcare, se auzea doar simfonia valurilor ce se spărgeau de țărm, valuri care ne-au dus dorul pe parcursul celor trei zile, eram obosiți dar mulțumiți de tot ce am văzut și aflat. Și dacă până și Ruth a fost de acord că cele trei zile au meritat efortul și banii, contribuind cu încântare la un mic dar făcut celor doi însoțitori ai noștri, care s-au întrecut unul pe altul în a ne oferi un tur reușit și în siguranță, cuvintele sunt de prisos.
 
https://www.youtube.com/watch?v=02YUCwpopbI
 
https://www.youtube.com/watch?v=3hrIB2vvf80