Arhivă pentru Februarie, 2013

                                                                       
INSULA TEMPLU
 
   16     Am aflat de Insula Templu încă de la prima întâlnire cu Oceanul Indian, dar atunci soarele era deja adormit și nu am putut s-o văd în splendoarea ei. A doua zi, părea o explozie verde încremenită între albastrul oceanului și albastrul cerului, nu știam prea bine unde se sfârşeşte unul și începe altul, păream niște pete într-o sferă albastră, iar verdele crud al ei făcea ca totul în jur să pară magic și misterios.
Câteva zile la rând am privit-o, dar îmi lipsea curajul să mă îndrept spre ea, mi se părea ireală, o Fată Morgana cu plete verzi scăldându-se în apele albastre.
   Vizita la templul din Aluthgama a pus în mișcare rotițele din capul meu, cred moleșite de căldura celor peste treizeci de grade și m-am trezit dimineața cu dorința de a nu mai amâna explorarea insulei.
Îmbrăcată cu fustă lungă și șal peste umeri plecăm spre ea. Lui Klaus i-ar fi plăcut mult mai mult să stea la taclale cu Ruth, Alfred sau mai știu eu care neamț, austriac, englez sau elvețian, ufff, aici e toată Europa, în apa oceanului, dar sunt atât de hotărâtă să ajung acolo încât a bănuit că nu are șanse să mă oprească și mă însoțește, suportând cu stoicism razele fierbinți ale soarelui.
Insula se află cam  la un kilometru jumătate de Casa El Kamino, acolo unde râul Bentota se varsă în ocean.
Bărcile, pe care le vedem de departe, ne așteptă bucuroase că există șansa măcar pentru una dintre ele să se dezmorțească.
Nu am ajuns la ele, că am fost asaltați de proprietari lor.Ne spun oferta, asigurându-ne că sunt prețuri ”no turists”.
Klaus le răspunde cu  ”Nein, nein”, nu ne oprim, ei ne însoțesc, ne întreabă de unde venim, unde suntem cazați, râmân lângă noi cei care știu puțină germană, scad din preț, o dată, de două ori, mie mi se pare că deja sunt mult prea mici, dar Klaus nu se oprește, parcă nu mai știe să zică altceva decât ”Nein, nein”.
Ajungem lângă o barcă, cei care mai sunt încă în prejma noastră se rispesc sub umbra cocotierilor, rămâne doar un tânăr frumos cu păr negru, cârlionțat.
” Ein Hundert” zice categoric Klaus. ”Nein, drei”, răspunde tânărul. Klaus face, spre disperarea mea, stânga împrejur, mă vreau dincolo, strânsoarea mâinii lui mă oprește să zic ceva și bine fac, pentru că, după al doilea pas, băiatul ne strigă râzând: ”Ok!” și împinge barca spre apă fără să mai aștepte răspunsul. Nu a avut noroc, de data asta nu i-a ieșit în cale un necunocător.
  Dincolo, la numai trei metri de locul unde acostăm este intrarea spre templu, de fapt întreg teritoriul insulei îi aparține.
Ne întâmpină un indicator în singaleză căruia îi dau importanță doar ca să îl fotografiez și să îmi spun cât de greu poate fi să înveți toate semnele acelea și un altul mai mare, în aceeaşi culoare ca și pădurea ce începe din spatele lui pe care sunt scrise în engleză, germană, rusă, franceză și italiană câteva indicații pentru vizitatori:
    Dragă vizitatorule
Să respectăm toate religiile
 
Respectă frumusețea acestei insule ce este balsam pentru mințile și corpurile noastre.
Unele reguli:
–        Bucurați-vă de liniștea acestui loc.
–        Protejați frumusețea acestei insule
–        Nu fumați și nu beți alcool
–        Vă rugăm să opriți telefonul mobil
–        Nu faceți sex pe insulă
–        Nu pescuiți în apropierea insulei
Îmbrăcăminte corespunzătore înainte de a intra pe insulă, este o zonă de mănăstire. Umerii și genunchii trebuie să fie acoperiți. Doar un prosop, nu este suficient.
Vă invităm la meditație între orele:
07.00 – 08.00
08.00 – 09.00
Există, de asemenea, o meditație în lumina nenumăratelor felinare între orele
18.00 – 19.00
Dacă doriți să participați, vă rugăm să ne trimiteți o notificare.
Pentru întreținerea insulei apar costuri. O donație este binevenită întotdeauna. O casetă de donație este așezată alături.
Pe insulă nu există ghiduri.
Vă mulțumim!
Să fii fericit în trup și suflet!
  După ce am aflat toate informațiile intrăm în verdele pădurii. Dinspre ocean răzbăt printre ramurile copacilor murmurul valurilor care la această oră mângâie insula. Parcă îi povestesc visul din noaptea care a trecut.
Prin pădure este croită o alee din pietre netede. Mă opresc aproape pe fiecare treaptă, privirea îmi este atrasă ba de o floare ce nu o mai văzusem, ba de o pasăre ce își întrerupe somnul la zgomotul pașilor noștrii, ba de o broscuță care ne privește mirată.
Calea ne este tăiată de doi minunați cățeluși care și-au găsit loc de odihnă pe treptele de piatră. Unul din ei își ridică capul spre noi, ne întinde o lăbuță ciungă ca și cum ar vrea să ne salute. Celălalt însă este în lumea visurilor și nu și-o abandonează nici când trecem pe lângă el.
Ajungem sus. În stânga, o mică clădire de scândură, iar în fața noastră un lac de o frumusețe de poveste ne încântă privirile. Un tânăr călugăr îmbrăcat în haina lui portocalie ne întâmpină cu zâmbetul pe buze și ne salută în engleză. Deja știm regula sandalelor așa că ni le abandonăm înainte să ne spună el, iar eu într-un gest involuntar îmi aranjez mai bine șalul pe umeri, ceea ce îl face să zâmbescă din nou, asigurându-mă că ținuta îmi este în ordine.
Eram informată de prietenii mei că voi găsi un călugăr care vorbește germana, din păcate nu am noroc, este plecat. Îi mulțumim celui prezent pentru bunăvoinţa de a ne însoți, eu nu știu engleza, doar Klaus o vorbește puțin, așa că nu prea poate să îmi fie de folos.
Pornim pe aleea din dreapta noastră, acoperită cu mici pietricele roșiatice, le simt înfingându-se parcă în creier, mă întreb din nou cum pot avea talpa așa sensibilă, dar suport fără să mă plâng, încerc să-mi păcălesc mintea imaginându-mi că pășesc pe cel mai fin nisip cu putință.
Abia de îmi iese trucul că mă trezesc cu pișcături deasupra gleznelor, ufff, ţânţarii de aici nu au apucat să afle că vin din țara lui Dracula, Klaus se distrează, în sfârșit m-au atacat și pe mine. În timp ce încerc să îi îndepărtez zăresc câțiva crabi fericiți că și-au găsit căsuțe și care parcă se iau la întrecere, vor să afle care ajunge mai repede sub frunza uriașă a unei plante.
O floare roșie, câțiva sâmburi de mango, păsări care își iau zborul din apropierea mea, Klaus care le știe pe toate și ține să îmi spună denumirile, mintea mea preocupată să facă traducerea în română, mă ajută să uit și de ţânţarii supărați că am intrat pe teritoriu lor și de ascuțimea pietrișului și mă trezesc în fața unei grote îmbrăcată în plante urcătoare: de vis!
Chiar dacă dincolo ar fi hăul, nu poți să te oprești, trebuie să intri.
Lumina unei mici candele mă lasă să văd mai întâi, în fața mea, la vreo cinci metri, o mică statuie a lui Buddha protejat de cobră. De-o parte și de alta a grotei lunguiețe cu pereții de piatră de culoare sidefată, mici scăunele rotunde.
Grota este luminată doar de mica candelă, dar am impresia că sunt în mijlocul celei mai blânde lumini posibile iar liniștea mă cuprinde într-o caldă îmbrățișare.
E categoric un loc unde te poți regăsi, unde poți să stai de vorbă cu tine însuți și unde poți să te dezbraci de toate energiile negative cu care ai fost învelit.
Glasul lui Klaus îmi amintește că sunt doar în trecere pe acolo și că trebuie să îmi continui explorarea lăsând pe altă dată întâlnirea cu mine însumi.
Urmăm cărarea și murmurul Oceanului îl auzim mai puternic, aleea coboară spre el. Dau de un alt loc de meditație, în aer liber, o mică piațetă în formă de cerc cu scaune din pietre netede. În mijlocul ei un altul, tot de piatră, probabil locul unui îndrumător.
În dreapta aleii un copac bodhi este împrejmuit de un gard din bârne.
În fața noastră, vârful alb al Stupei ne îndeamnă să ne continuăm drumul.
De acolo, de lângă ea, printre crengile copacilor zărim albastrul Oceanului și barca tânărului singalez care ne-a trecut râul cu un preț de-adevărat ”no turists.”
 Sunt extrem de încântată de ceea ce am văzut și simțit, dar Klaus mă avertizează că nu e tot și că voi avea alte motive de încântare.
Facem cale întoarsă pe aceeași potecă, fără însă să ne plictisim, mai sunt plante ce nu le-am văzut, mai sunt păsărele ce au lipsit din drumul nostru.
Ajungem din nou la lacul din mijlocul insulei, călugărul e tot aici, se joacă cu cei doi căței care sunt vioi acum. Schimbă câteva vorbe cu Klaus și ne îndreptăm în direcția opusă unde se ridică o construcţie din cărămizi de piatră. Aflu că este o construcție mai veche care a fost renovată. În fața unei uși încadrată de doi pomi (basoreliefuri) stau de pază doi mici elefanți de piatră.
Elefantul este simbolul norocului, fiecare familie de budiști are în casă cel puțin o statuetă pusă în prima încăpere a casei și ea trebuie îndreptată cu fața spre ușă.
Întrăm în clădire: mai întâi într-un hol lung, gol, apoi într-o încăpere dreptunghiulară. Pe peretele din față, pe latura mare a camerei, sunt patru statui mari, din marmură albă, ale lui Buddha, aflat în patru poziții diferite. Lângă ele o altă statuie, un bărbat în picioare. ”Un elev”, îmi explică călugărul care ne-a însoțit, așa cum este și statuia aflată pe peretele opus.
Mici scaune sunt așezate pe cealaltă latură lungă, oferind condiții de meditație. Găsesc câteva coli pe care sunt scrise texte ce te pot ajuta să îți începi meditatia
Meditația pentru iubire și bunătate
 
Mintea mea este acum departe de gândurile negative,
Este un recipient pe care îl umplu cu apă pură și curată,
Mi-am umplut inima mea curată și mintea mea cu gânduri pașnice, pure, de iubire nesfârșită, bunătate și compasiune pentru mine!
Pot fi bine și fericit!
Pot fi liber de suferință, durere, frică și furie!
Pot fi puternic, încrezător și paşnic!
Mental am construi în jurul meu o aură de prietenie și bunătate iubitoare.
Folosind această aură am tăiat toate gândurile negative, toate vibrațiile ostile.
M-am îndepărtat de mânie, sunt plin de compasiune pentru bunătate și doresc pace și fericire pentru toate ființele!
Mă simt bucurie!
Mă simt bucurie!
Las spiritul meu să fie fericit și liniștit,
Las spiritul meu să fie fericit și liniștit.
Părăsim micul templu nu înainte ca să aflăm că insula a fost aleasă de câțiva călugări pentru meditație prin anul 1200 și că în timpul tsunamiului din 2004 nu a fost afectată. Coborâm din nou pe o potecă, prin aceeași vegetație crudă și ajungem pe cealaltă parte a insulei, unde pădurea nu a putut învinge piatra sidefie.
Iar aici… ne așezăm la umbra unei plante și ne lăsăm cuprinși de vrajă.
Am acelaș sentiment care l-am simțit pe plajă, că mă aflu într-o sferă albastră ancorată acum de această pată de un verde crud și nu pot decât să admir acest paradis fără să mă întreb cine l-a creat și de ce, nu asta are importanță, important este că el există, că ochii mei îl văd, că sufletul meu îl simte, că
Mă simt bucurie
și
Las spiritul meu să fie fericit și liniștit!
 
https://www.youtube.com/watch?v=21iMD1edYTM
 
 
 
 
 
 
 
 
Anunțuri