Arhivă pentru Decembrie, 2012

Helene– Bună Mihai. Crăciun fericit să ai.
– Bună Ina. Mulțumesc. La fel și ție. Ce faci?
– Ei, sticla cu vin, cozonacul. Mă pregătesc și eu că doar sunt femeie harnică. Tu?
– La fel. Trupa a plecat de ieri și vreau să ajung la ei.
– Ce munți colindați anul ăsta?
– Sus, la Vlădeasa. Zăpada e numai bună de schi acolo. Tu?
– Mie nu-mi stau schiurile în picioare. Ce poate fi mai superb decât un Crăciun în vârful patului, cu o sticlă de vin și cozonacul copt în cuptor la Patiseria Speranța?
– Da, dacă ai lângă tine și persoana dragă poate să fie interesant.
Mi-a râs ironic și-a fluturat mâna în semn de salut și și-a croit drum prin mulțimea ce se revărsa asemeni unui fluviu mânios.
Am ajuns la mașina ce o parcasem la intrarea în piață. Ina se pregătea să deschidă portiera maşinii ei, parcată alături.
– Ne întâlnim din nou, îi zic.
– Lumea e mică, Mihai, lumea e mică.
– De ce cred că acolo, în vârful patului vei fi doar tu și sticla de vin? o întreb fără să îmi dau seama de ce.
Ina s-a apropiat de mine și mi-a șoptit:
– Să nu spui asta nimănui, te rog. Nu vreau să se știe. Moș Crăciun mi-a adus în dar o scrisoare de adio.
– Ştii ce? Vino cu mine.
– Ți-am spus că mie nu-mi stau schiurile în picioare.
– Nu acolo. Vino cu mine la casa mea din munți.
– La” Casa cu Voci”? Hmmm, ademenitoare propunere.

Era într-o dimineață de mai când am ajuns în satul acela din munți. Mai întâi am văzut doar raze de soare care se jucau voioase printre ramuri de prun înflorit. M-am îndreptat într-acolo probabil căutând căldura lor. Noaptea mi-o petrecusem într-o colibă părăsită și fusese răcoroasă. Îmi fusese prea lene să îmi întind cortul.
Ca să ajung la petecul ăla de pământ am urmat drumul făcut de roțile carelor cu boi. Nu fusese de mult folosit și buruienile începeau să-l acopere. Drumul urca pe firul unui pârâu a cărui apă murmura suav ca un cântec de fluier. L-a părăsit și s-a strecurat pe sub poala unei stânci golașe. După stâncă, o livadă de pruni, meri și doi nuci bătrâni. Iarba necosită, înaltă, ajungea până la ramurile pomilor în floare. Flori multicolore își scoteau capul din verdele crud al ierbii, vrând să prindă soarele. Albinele munceau de zor, zburând din floare în floare.
Razele de soare pe care le urmărisem din vale mă strigau.
O pădure de urzici mi-a tăiat calea. Printre ele ramurile unui corcoduș încercau să iasă la lumină. Alături, un colț de acoperiș.
Am culcat la pământ urzicile cu un leaț apărut la picioarele mele de nu știu unde și am ajuns la casă.
Mi s-a părut un palat deși mai erau doar ici pe colo niște țigle înnegrite de vreme, iar păianjenii își țesuseră plasa peste tot. Treptele de scândură putreziseră dar o piatră de râu în apropierea lor m-a ajutat să ajung în tinda largă.
Două uși de lemn cu clanțe mari, ruginite de vreme.
Am apăsat clanța primei uși. Ea s-a deschis scârţâind ușor ca și cum un arcuș ar fi mângâiat coarda viorii.
În față, cuptorul de pâine. Peretele din spatele lui lipsea, lemnul fusese scos de cineva. Pe masa de lemn uitată sub fereastra împărțită în patru mici canate se odihnea o oală de lut. Podeaua de lemn era acoperită de un covor de praf care a păstrat urma bocancilor mei. Am încercat pe rând scândurile mirându-mă cum s-au păstrat așa de bine deși vântul, ploile și ninsorile le-au biciuit din când în când.
Cealaltă cameră m-a întâmpinat zâmbind. Razele de soare m-au urmărit intrând râzând prin cele trei ferestre acoperite de pânza fină de păianjen.
Parcă era o femeie dornică să mă îmbrățișeze. Și m-am îndrăgostit de ea. Dragoste la prima vedere. Dragoste nebună, năvalnică, ce te îmbolnăvește, ce îți intră în sânge asemeni unui drog și simți că nu mai poți trăi fără el.
Am petrecut întreaga zi cercetând fiecare colțișor al ei. Era ca și cum îmi descopeream iubita și îi mângâiam trupul. Iar ea mi se dăruia cu tot ce avea mai frumos.
Când asfințitul a cuprins zările și au răzbătut până la mine glasurile sătenilor amestecat cu cel al clopotelor de la gâtul vitelor am coborât în sat.
– A cui e casa aia de pe coastă? am întrebat primul mocan întâlnit.
Știa, așa cum mă așteptam, oamenii ăștia, din ce în ce mai puțin, îți spun cu vorba lor domoală, ca și cum timpul pentru ei nu ar conta,” că doră îi vreme de tăte”, tot ce vrei și nu vrei să știi.
După o săptămână aveam actele în mână și am revenit la iubita mea care mă aștepta nerăbdătoare. Am dormit în noaptea aceea jos, pe podeaua măturată cu un mănunchi de urzici.
Și am auzit vocile.
Erau voci voioase de copii ce se jucau în tindă, erau voci voioase de femei ce chemau la cină, erau voci voioase de bărbați care își odihneau trupurile istovite de munca de peste zi, ospătându-se cu un păhărel de țuică de prune, prune din livada de lângă casă.

Pe Ina o cunoscusem în vara următoare. Venise împreună cu niște prieteni comuni. Rămăseseră peste noapte. Femeile au dormit în camera pe care reușisem să o curăț și să o fac primitoare, iar noi bărbații, pentru că eram oameni de munte, în tindă, în sacii de dormit.
Ina împărțise singurul pat ce-l aveam, acoperit cu scoarță țărănească cu una din copilele prietenilor noștrii.
S-a trezit prima în dimineața aceea. S-a așezat pe iarba umedă de rouă alături de mine, într-un colț al grădinii unde obișnuiam să îmi beau cafeaua.
A privit soarele ce se ridica încet, încet pe soarele albastrul fără nori cu ochii ei mari.
– Casa asta e plină de bucurie și fericire. Bănuiesc că este raiul tău aici.
– De ce crezi asta? am întrebat-o mirat.
– Am auzit vocile. Aici de-a lungul anilor a fost doar bucurie. Să nu schimbi asta.
Nu vorbisem nimănui de vocile auzite de mine. Șoapta Inei m-a mirat și m-a bucurat în același timp. Dar se treziseră ceilalți și nu ne-am mai continuat discuția. Nici atunci, nici mai târziu. Doar când o întâlneam întreba:
– Ce mai e la” Casa cu voci”?

Am ajuns o dată cu ninsoarea care cernea din cerul cenușiu.
În timp ce eu făceam focul în mica sobă, Ina despacheta lucrurile aduse cu noi. Din când în când ieșea afară și revenea aducând cu ea mirosul proaspăt de zăpadă. Era numai un zâmbet și parcă plutea ca o lebădă pe apă.
– Zăpada s-a așezat deja de-un lat de palmă. Și stânca aia din zare mi-a urat bun venit. Îmi dai mie stânca aia? Sunt sigură că are multe povești să-mi spună.
– Și când crezi că va face asta? am întrebat-o mirat de exuberanţa ei pe care nu i-o mai văzusem niciodată.
– Dimineața, în timp ce-mi beau cafeaua cocoțată acolo, pe grinda aia. Sau seara în timp ce ascult glasul greierilor.
– E iarnă Ina, greierii nu mai cântă.
– Pentru mine vor cânta. O să vezi. Așteaptă doar să vină seara.
Căldura a cuprins repede încăperea. Fără să-mi dau seama când, Ina aranjase masa. Nicicând nu fusese aranjată așa. Avea până și fața de masă la fel de albă ca zăpada care se așternuse peste tot.
– De unde ai scos fața asta de masă? Dar șervețelele?
– Fața am improvizat-o din ceva ce era în dulapul tău, iar șervețelele le-am luat la ieșirea din apartamentul meu. Mă gândeam că nu găsesc pe aici.
Ne-am așezat la masă. Sporovăiala voioasă ne-a fost întreruptă de o bătaie discretă în ușă.
– E Niculae, cu siguranța. A văzut fumul.
Niculae a intrat cu căciula în mână și s-a oprit lângă ușă, ca să nu facă ”udeală” pe dușumea.
– Doră n-aț vănit să petreceți Crăciunul aici? a întrebat el. Iată, ați adus și zăpada cu voi. Apăi asta e bine. Fain Crăciun va fi… Faceți și brad?
– Facem și brad? Avem brad? Poți să aduci un brad? a întrebat Ina cu o voce rugătoare.
– N-am avea ce pune în el, i-am răspuns, parcă puțin dezamăgit că nu pot să îndeplinesc dorința ce răzbătea prin toți porii ei.
– Adu-mi un brad. Uite acolo, a zis în timp ce a ieșit din nou în tinda casei, arătând locul.
– Apăi, vă pot aduce io, a intrat Niculae în jocul ei.
Niculae a adus bradul și laptele proaspăt muls a doua zi, de dimineață. M-am oferit să-i dau o mână de ajutor la tăiatul unor lemne și am plecat cu el lăsând-o pe Ina cocoțată pe grinda ei să asculte povestea ce tocmai începuse să i-o spună Stânca ce i-o dăruisem.
Când m-am întors bradul era la locul lui. Nu-mi dădeam seama cum reușise să facă podoabele alea argintii dar nu mai văzusem un brad mai frumos împodobit. Am stat minute în șir admirându-l și întrebându-mă dacă nu tocmai intrasem într-o poveste.
Am găsit-o cu mânecile suflecate luptându-se cu aluatul.
– Ce faci acolo?
– Pâine, mi-a răspuns firesc. E ajun de Crăciun.
– Ai mai făcut vreodată pâine?
– Fac acum.
Am lăsat-o să își frământe pâinea. Categoric intrasem într-o poveste și îmi plăcea. Uitasem de Vlădeasa, de schiuri, de prietenii ce probabil se întrebau de ce nu mai apar, uitasem de toate planurile pe care mi le făcusem pentru acest sfârșit de an, uitasem că femeia ce îmi era alături îmi era practic necunoscută, mă învârteam în jurul ei și așteptam cu nerăbdare următoare clipă.
Când seara s-a așternut tăcută peste case lăsând doar toaca de lemn să tulbure liniștea, anunțând că a doua zi este Nașterea Domnului, Ina își isprăvise treaba și a rupt fericită un colț din pâinea ce tocmai o scoase din cuptor.
– Acum trebuie să mergem cu colindul, mi-a zis întinzându-mi colțul de pâine.
– Unde? am întrebat uimit.
– Știu eu o casă. Am văzut-o atunci când am mai fost aici?
– Cine stă la casa aia?
– Nu știu. Contează?
Nu m-am mai întrebat nimic și nici nu m-am mirat. Am privit-o doar tăind din pâinea încă fierbinte, din cozonacul de la Patiseria Speranța și am urmat-o spre casa știută doar de ea.
Ne-am oprit în fața porţii înalte. La fereastră se vedea lumina unui lămpaș.
– Aici stă Moș Ștefan, am șoptit încet, parcă nevrând să trezesc cu glasul meu universul.
Poarta a scârțâit ușor, Ina a intrat, iar Moș Ștefan ne-a ieșit în prag ca și cum ne aștepta. Ne-a poftit înăuntru. Ne-am așezat pe banca de lemn peste care era așezat un țol țesut în casă.
Ina i-a întins pachetul, el l-a luat cu mâna tremurândă, a scos bucata de pâine și a mușcat din ea după ce o clipă și-a lăsat simțurile să se desfete în mirosul ei.
– Au fost faine Crăciunuri în casa aia, a șoptit încet după un timp.
– În care casă? am întrebat.
– În casa voastră. Acolo a fost numai bucurie și fericire. Să nu o strâcați… A fost casa părinților și moșilor mei… Nu ai știut asta? mi-a spus într-un târziu văzându-mi mirarea din ochi.
L-am lăsat pe Moș Ștefan la lumina lămpașului împreună cu motanul ce torcea după cuptor și ne-am întors spre casă. În fața cârciumii o mulțime de oameni stăteau și ne priveau bradul ce strălucea în noapte înstelată ca și cum ar fi fost luminat de mii de beculețe.

– Asta-i sară de Crăciun
Și Măria-i tot pe drum
Umblă-n sus și umblă-n jos
Ca să-l nască pe Cristos,

a început Ina să cânte. Sătenii i s-au alăturat cu glasurile lor și am avut parte de cel mai special colind al vieții mele.

Am pierdut-o pe Ina într-o zi de mai când prunii erau în floare.
Se apropie Crăciunul.
Îl aștept cocoțat pe grindă ascultând povestea Stâncii ce-o făcusem cadou. Aștept seara să aud colindul greierilor, pentru că ei pot să cânte și iarna dacă ai urechi să-i auzi. Simt mirosul proaspăt de pâine și văd bradul argintiu strălucind în noapte. Mă las dus în lumea visurilor pentru că, acolo, aud vocea Inei care se amestecă cu vocile voioase ale copiilor ce se joacă în tindă, cu vocile voioase ale femeilor ce chemă la cină, cu cele ale bărbaților care își odihnesc trupurile istovite de munca de peste zi.

Cerul se umple de stele.
Fulgi albi de nea coboară pe Pământ acoperindu-l cu o pătură albă, pufoasă.
Miros de pâine proaspătă.
Universul începe să cânte:

Asta-i sară de Crăciun
Și Măria-i tot pe drum
Umblă-n sus și umblă-n jos
Ca să-l nască pe Cristos.