Arhivă pentru Noiembrie, 2012

– Cine ești tu? m-a întrebat.
L-am privit lung… Știa cum mă cheamă, de unde vin. Vroia mai mult decât scria în pașaportul meu și nu dorea un CV rece, banal, încărcat cu date despre diplomele pe care le aveam sau nu le aveam.
Cum puteam să-i spun? Cuvintele în limba lui nu-mi ocupau nici jumătate din filele unui caiet de școlar în clasa întâi.
Mi-am amintit de cutia de carton, îngălbenită și roasă pe la colţuri în care cândva fuseseră niște pantofi. Nu-mi mai aduceam aminte culoarea pantofilor, nici modelul, nici măcar timpul în care îi cumpărasem, dacă au fost sau nu ai mei, trecuseră atâtea anotimpuri, au fost atâtea începuturi şi sfârşituri, zboruri în înaltul cerului său căderi în prăpastii adânci, dar știam că pusesem în ea frânturi ale trecerii mele prin acest spațiu și timp.
Am scotocit prin geamantanul în care îmi îngrămădisem la grabă, câteva haine ponosite și decolorate de vreme. De-a lungul anilor schimbasem mai multe adrese și constatam acum, căutând prin el, că de fiecare dată bagajul meu se micșorase. Lăsasem în urmă lucruri născute din multă transpirație și îmi făcusem destule bătături în palmă.
Cutia era acolo, legată cu sfoară groasă înnegrită de mult prea mulții ani trecuți peste ea și o bucurie nemăsurată că nu o pierdusem, mi-a cuprins ființa. Am surprins ochii ce mă urmăreau mirați:
– Comoara mea! am șoptit cu emoție în glas.
Sfoara groasă a slăbit strânsoarea fericită că se poate relaxa iar din cutia îngălbenită și roasă pe la colțuri s-au revărsat, asemeni unei ape învolburate ținută prea mult închisă într-o matcă ce nu era a ei, o mulțime de fotografii alb – negru, colorate, mari și mici. Le-am atins cu grija celui care le știe valoarea și am simțit vârtejul amintirilor îmbrăţişându-mă, trăgându-mă în el.
I-am apucat mâna și l-am luat cu mine, acolo în fața porții de lemn cu numărul 416, scris mare cu vopsea albă pe tabla verde. Am atins poarta, iar ea s-a deschis scârțâind și de undeva, din fundul curții, a ajuns până la mine, vocea mamei:
– Vezi că iară´ scârțâie poarta aia. Unge-o cu puțin ulei.
Dincolo de poarta care scârțâia se întindea curtea. O curte mare în care florile erau regine.
Două pietre mari de râu, niciunde nu am mai văzut altele la fel, tăiate mai întâi din munte și prăvălite în râu unde au fost uitate până când bunicul său poate tatăl bunicului le adusese acasă, stăteau încă, acolo, lângă fântâna cu cumpănă, să fie de folos femeilor.
Am coborât cumpăna în adâncul întunecat al fântânii scoțând la lumină apa aceea cu gust dumnezeiesc.
Ulcica de tablă emailată, roșie cu buline mici, albe, stătea agățată în cuiul ei. I-am dat să bea:
– Cine bea apă din fântâna asta va revii aici iar și iar, am repetat cuvintele auzite de la tata atunci când întindea ulcica cu apă vreunui drumeț străin de locuri.
M-am aplecat peste marginea de lemn care purta semnele mângâierilor razelor de soare, ale ploilor și vânturilor și am văzut plasa de ață verde. Lelea Anuță, sigur, își tăiase cocoșul acela care îmi sărea în cap de câte ori încercam să intru în curtea ei și pusese carnea la păstrare în” frigiderul” străzii. Era acolo și sacoșa de plastic a Mariei Lupului, i-o fi trecut supărarea pe ”nu știu cine”, care voit sau nevoit încurcase pachetele și îi consumase bunătățile.
Dincolo de pietrele de râu, până la marginea gardului dinspre stradă, se întindeau lăcrimioarele. Le trecuseră florile, era început de toamnă, dar am simțit mirosul lor pătrunzându-mi în suflet.
În cealaltă parte, spre vecina, femeia aceea mică şi grasă care ieșea în fiecare seară pe banca din fața porții și spunea povești despre o lume fascinantă, atât de fascinantă încât o întrebam pe mama de ce nu m-a născut în timpul ăla, erau Daliile. Înalte cât gardul, de toate culorile și formele, erau admirate de toți cei care treceau pe acolo și nu era femeie care să nu își dorească o ceapă. Făceau la fel ca mama în fiecare toamnă, scoteau cu grijă cepele, le înveleau în ziare, scriau culoarea florii într-un colț, cu creion chimic, să nu dispară în lunga iarnă când erau adăpostite în pivnițele întunecate, dar florile lor nu creșteau la fel de falnice și mândre ca ale noastre.
Daliile mamei ascundeau și curtea din spate, curtea găinilor, că doar ”nu e musai să știe toți ce se învârte prin ograda noastră”. Apoi găinile nu puteau fi lăsate, așa peste tot, florile mamei și iarba tatei trebuiau să arate asemenea celor din cărţile cu povești.
De la poartă până la intrarea în casă pe trotuarul de pământ bătătorit se mai vedeau semnele ultimului șotron jucat cu Rozica, verișoara mai mică cu un an și jumătate de care mă despărțea doar două case. În dreapta lui se înălțau spre soarele albastru pe care nori mici, pufoși și albi întinseseră o horă, două mândre brăduici ce țineau umbră camerei din față a casei.
Am urcat cele trei trepte de scândură cu grijă și emoții.
În fața mea se întindea târnațul, tovarășul jocurilor mele, martorul gândurilor și visurilor născute pe când aveam sufletul pur și credeam în curățenia tuturor sufletelor. Acolo, în târnațul acela din scândură mâncată de carii, cu mușcate roșii ca sângele, m-am îndrăgostit prima oară de o stea, înainte să fi citit Luceafărul lui Eminescu. Acolo mi-am jurat că voi învăța pentru mine și pentru tata, să ajung” om mare” ca la masa mea să fie în fiecare zi pâine albă cu salam, așa cum văzusem în casa de la oraș a surorii mamei mele. Acolo în târnațul acela am jelit primul prieten adevărat, un biet cățeluș ce-l găsisem flămând și murdar în pragul casei noastre.
Am intrat în casă ştergându-mi picioarele de rogojina din pănuși uscate de porumb făcută de Anișoara, Anișoara aia din colţul străzii care era foc de inteligentă, citea câte trei patru cărți pe săptămână, dar după ce termina de citit își îneca bucuria sau supărarea în prea mult alcool și devenea Anișoara bețiva.
Prima încăpere, bucătărie și cameră, dar și dormitor în ceas de noapte, mă aștepta neschimbată, cu soba pe care se odihnea fierul de fontă și oala cu apă, cu tapetele din cârpe țesute în serile de iarnă, cu păretarul ”Răpirea din Serai” pe care mama dăduse jumătate din leafa tatei, cu radioul mare ”Enescu” la care ascultam fascinată seară de seară ”Bună seara cooopiii” iar mai apoi, în fiecare zi de luni, teatrul radiofonic. Era acel radio mare, ”Enescu”, de la care aflasem că există o Europă Liberă, un secret împărtășit de tata, apărat cu străşnicie de mama, care acoperea geamul ușii cu pături, astfel ca nici o privire curioasă să nu ne surprindă cu urechea lipită de difuzorul lui.
Pe ușa ce dădea în camera din față cu mobilă albastră ca cerul senin, pe recamierul căreia trona, ca o adevărată împărăteasă ce era, singura păpușă pe care mi-am dorit-o vreodată și pe care nu am avut-o, se lăfăia fălos fileul de ață făcut, cu multă dragoste într-o vară lungă și fierbinte, de mama.
M-am așezat la masă și rând pe rând și-au ocupat locurile bine cunoscute, bunica care tocmai sosise de pe drumuri, fratele meu care uitase să își spele mâinile și dragul meu, tata. Acel tata, ce îmi citea gândurile înainte să le rostesc, ce alerga la școală după călimara de cerneală uitată în bancă scăpându-mă de păruiala mamei, care citea pe nerăsuflate ”Magazin Istoric” pentru care uneori renunța la pachetul de țigări, tata, dragul meu tată, care ne trezea în fiecare dimineață de Crăciun cu ”Ziurel de ziuă”, care colinda satele din vârf de munte pentru o poezie sau un descântec de nuntă.
După ce ne-am rânduit cu toții, a sosit mama. A așezat cu grijă laboșul în care tocănița de pui crescut în curtea ascunsă de dalii revărsa spre noi un miros îmbătător. Mămăliga aurie și laptele rece cu smântâna de două degete și-au făcut loc pe masa acoperită de fața albă, imaculată, neputând lipsi de la ospăț.
Împreună cu noi era iubirea, mândria și mulţumirea că suntem cu toții acolo, unu lângă altul și ne putem bucura și de târnațul cu lemnul mâncat de carii, și de daliile mamei, și de iarba tatii, și de apa din fântâna cu cumpănă, și de poarta cu numărul 416, chiar și de vecinele noaste, Lelea Anuță, Maria Lupului, Anișoara sau vecina cea mică și grasă ce ne aduna cu poveștile ei în fiecare seară pe banca de la poarta casei.
Degetul meu era pe fotografia alb-negru nu mai mare decât palma mea. O lacrimă de dor și drag a luat-o la vale pe obrazul îmbujorat:
– Asta am fost, sunt și voi fi mereu, chiar dacă în geamantanul meu vă rămânea doar această cutie de carton, îngălbenită și roasă pe la colţuri și legată cu ață groasă înnegrită de vremuri.